Cum ar fi sa avem o taietura si sa o ignoram ca si cum nu ar fi acolo? Cum ar fi sa nu vedem sau sa nu auzim din cauza unor probleme anatomice, dar sa ne prefacem ca totul e in regula? Ei bine, acest lucru se intampla frecvent cu ranile sufletesti.
Pentru ranile fizice oamenii se trateaza, empatizeaza unii cu ceilalti, sar in ajutor, insa ranile psihice raman adesea ascunse si netratate. In mare parte pentru ca nu vrem sa parem anormali, nebuni sau imperfecti. Prin urmare ne punem zambetul pe buze si incercam sa fim functionali chiar daca ranile noastre sufletesti sangereaza. Si ce se intampla cu o astfel de rana? Fie se va infecta mai tare, fie se va cicatriza atat de tare incat nu vom mai simti nimic.
Ranile psihice sunt ignorate adesea si de cel suferind, iar pentru o rana ascunsa pe care nu o acceptam in noi nu avem cum sa ii punem pansament si alinare.
Daca am avea ochii deschisi inspre astfel de suferinte cel mai probabil am da mai multe imbratisari si ne-am lasa mai des imbratisati, am fi mai blanzi unii cu altii si ne-am da jos mastile perfectiunii. Asa cum avem intelegere fata de o persoana care are o taietura sau o mana rupta sau o operatie, asa cum vrem sa ajutam o persoana pe care o dor picioarele sau ii e slabita vederea, tot asa suferintele psihice au nevoie de ingrijire, de empatie, de non judecata, de iubire si de mai multa iubire.
Mergem pe strada unul langa altul si fiecare ranit sufleteste si schilod in sinele lui, insa ce facem? Zambim?! Ne bagam privirea in pamant?! Suntem furiosi?! Dam vina pe altii sau pe noi insine?! Daca am recunoaste ca toti le avem pe ale noastre si ne-am uita la ranile si nevoile noastre ar fi mai usor, am vedea ca nu suntem singuri si am accepta ca exista in noi si in ceilalti atat suferinte cat si potential de vindecare si dezvoltare.
Pana una alta haideti sa incepem cu inceputul: sa acceptam ca exista si rani care nu se vad, dar care dor si care cer sa fie ingrijite si nu judecate. Haideti macar sa nu mai punem sare pe rana.